9 Iunie: Ketambe – Takengon
Drumul din Ketambe spre Blagkejeren (aproximativ 75km) e pitoresc și m-a obligat să opresc de mai multe ori pentru fotografii. Era rupt de alunecări de tereni în mai multe locuri, dar se poate trece destul de ușor. Așa se întâmplă când se taie pădurea. Terenul e mult mai instabil, iar la clima din Indonezia, din cauza ploilor frecvente, deși natura se regenerează mai rapid, alunecările de teren sunt la ordinea zilei.
Pe măsură ce mă apropiam de Blangkejeren, zonele defrișate deveneau tot mai ample. De la petece de câteva hectare, acestea ajungeau la dealuri întregi, în jurul orașului. Centru e anost, deci după o masă copioasă, completate de o cafea și o șigară sănătoasă, mi-am continuat drumul spre Takengon. Am mai urcat un munte, și în valea care urma, prin pădurea de pin, dădeam peste câte un indicator spre sate utiate de lume. Era unul dintre cele mai pustii locuri pe care le-am văzut în Indonezia. Îmi amintea într-un fel de pădurile din Romania. Poate mi se făcea dor de casă. Mi se întâmpla de multe ori să vorbesc singur sau să exclam de bucurie zgomotos. Dacă aș fi fost cu mașina, aveam muzică să îmi țină companie, dar pe scuter, mi-am propus să nu folosesc căști ca să aud totul în jurul meu. Astfel, în mers, îmi țineu companie gândurile și ce mai vociferam.
Treptat s-a înnorat și când aveam mai multă nevoie de drum uscat, a început ploaia. Mai aveam de trecut încă un munte și deja se apropia ora apusului. Trăind în România nu mi-am dat seama că sunt atât de obișnuit cu trecerea anotimpurilor și durata zilei și a nopții. În jurul ecuatorului, variațiile sunt infime, iar ziua și noaptea sunt la fel de lungi pe tot parcursul anului. Mi-a luat ceva vreme să mă obișnuiesc că ziua începe la ora 6 dimineață și se termină pe la 18 (sau 5 și 17, în Java, unde este același fus orar, dar e situată mai la Est).
Deși eram îmbrăcat destul de gros, s-a răcit atât de tare încât mi-a fost mai frig ca oricând. În picioare aveam șlapi, fără șosete și eram ud până la genunchi de la apa de pe șosea. Pelerina de ploaie mă proteja puțin împotriva frigului, dar abia așteptam să ajung în Takengon. Înainte de a ajunge în vârful ultimei curmături, de unde începeam coborârea spre oraș, vegetația s-a schimbat brusc de la pădure de pin la junglă deasă. Zona prin care am trecut era mai înaltă, iar munții din nordul insulei Sumatra sunt mai reduși în altitudine.
Am ajuns pe întuneric în oraș și în prima oră mi-a fost destul de greu să mă orientez. Nicicum nu îmi dădeam seama în ce direcție e lacul Laut Tawar (marea dulce, în traducere directă), pe malul căruia era așezat orașul. Cu o zi înainte schimbasem niște mesaje cu un tip de pe CouchSurfing, care mi-a răspuns cu „Maybe”, cererii de găzduire și îmi spunea că virgulă casa lui este urâtă, așa că nu am mai insistat și mi-am căutat cazare la un hotel, unde am plătit 120.000IDR (aprox. 9$), una dintre cele mai scumpe camere în care am stat în Indonezia, dar cu condiții sub mediocre.
10 Iunie: Takengon – Bireuen
M-am trezit la 5:30, fără alarmă și mă simțeam odihnit. În timp ce îmi strângeam lucrurile, de afară a început să răsune niște muzică turbo tehno. M-am uitat de după perdea, ca bătrânii de la parterul blocurilor și am văzut vreo 5 oameni care făceau aerobic în fața unei alte clădiri, în mijlocul străzii. Era o scenă destul de neobișnuită pentru mine, într-un oraș în care se aplică Sharia, legea islamică, despre care voi povesti mai multe în postarea care urmează.
Soarele urca încet de după munți, încălzind norii de deasupra orașului. Am urcat pe un drum pietruit, pe un deal din imediata vecinătate a orașului, ca să îmi fac o idee despre împrejurimi. La 7:30, eram în fața unui mic muzeu, unde urma să mă întâlnesc cu o colegă din programul Darmasiswa și un grup de studenți, care participau într-un fel de excursie de recunoaștere a potențialului turistic al unor obiective din zonă. Împreună cu ei am vizitat o fabrică sau cooperativă de procesare a cafelei.
Takengon și împrejurimile (dealurile Gayo, după numele etniei ce ocupă aceste meleaguri) este cea mai importantă zonă de producție a cafelie arabica din Indonezia. Situat la 1300m altitudine, orașul e împânzit de cafenele. Proprietarii acestora își prăjesc singuri cafeaua și o prepară după rețete proprii. Oriunde bei o cafea în Takengon, poți fi sigur că e de calitate superioară.
La cooperativă am văzut procesul de sortare și pregătire a boabelor de cafea verzi, înainte de vânzarea spre retaileri internaționali. Un manager de-acolo mi-a spus că și Starbucks cumpără de la ei, deci îl cred pe cuvânt. M-am întâlnit apoi cu amicul de pe CouchSurfing, la cafeneaua lui, el fiind unul din acei proprietari depsre care vorbeam mai devreme. La recomandarea lui, am încercat Kopi Tubruk – cafea măcinată, peste care se toarnă apă fiartă, lăsată la infuzat câteva minute, servită apoi cu bucăți de zahăr obținut din ulei de palmier. Practic, bagi în gură o bucată de zahăr, iei o guriță de cafea, le amesteci, după care le înghiți. Zahărul se poate amesteca și în ceașcă, dar mi s-a părut mult mai interesant acel mod de servire.
Am urcat pe un alt deal, ceva mai înalt de unde se putea vedea întreg luciul de apă al lacului Laut Tawar. Spre stânga, dincolo de niște munți de dimensiune mai modeste, se vedea valea prin care urma să merg spre Bireuen, dar înainte de asta, m-am reîntâlnit cu grupul de studenți ca să vizităm un comerciant de pietre semiprețioase. Am apucat să schimb câteva vorbe cu el și după ce mi-a povestit despre nefrit și diferite tipuri de jad, mi-a dat 2 bucăți de jad negru. Printre altele, provincia Aceh este cunoscută în Indonezia și pentru pietrele semiprețioase.
Aveam de parcurs cam 100km până în Bireuen, pe coasta nordică a Sumatrei, unde plănuiam să dorm pentru o noapte. Pe drum am oprit de mai multe ori pentru fotografii cu dealuri verzi sau nori colorați, înainte de apus. Și de această dată am ajuns noaptea la destinație. Singura persoană din oraș înscrisă pe CouchSurfing, Fera, m-a anunțat că a căzut aranjamentul pe care mi-l obținuse. Trebuia sa dorm la cineva, un cunoscut de-al ei, dar acel cineva era plecat din oraș. Am ajuns astfel al un hotel, unde cele două pseudo-recepționiste m-au pus în temă cu regulile locului.
Ca să mă pot caza o noapte, eu fiind din afara orașului, dar mai ales străin, a fost nevoie să merg la secția de poliție, să îi anunț că eu sunt eu, nu altcineva și să îi informez că am ajuns și că am intenția de a dormi la hotelul X. Polițiștii au sunat un superior ca să îl informeze și se intereseze care ar fi procedura de urmat. Persoana de la celălalt capăt al firului a revenit peste 10 minute și mi-a spus procedura, conform unei cărți din care a extras-o atunci, pentru că nici el nu o știa. Unul dintre cei doi polițiști a făcut o copie pașaportului meu, după care mi-a dat OK-ul verbal, pe care l-am dus înapoi la hotel. Abia apoi, recepționera l-a sunat pe managerul hotelului ca să primească și ea un OK, cum că mă pot caza. A doua zi, cei de la hotel urmau să ducă 2 copii după fișa mea de înregistrare, una la poliție și alta la biroul la care a sunat polițistul. Toate acestea s-au întâmplat timp de o ora jumate, până la ora 23:00, în timp ce ochii mi se împăienjeneau tot mai tare de la oboseală. Am uitat să mă interesez dacă acea procedură e la fel dacă eram însoțit de o soție. Spun soție, pentru că sunt convins 100%, mai ales aici, că nu te poți caza în aceeași cameră cu o persoană de sex opus, decât dacă e vorba de o soție.
Fera a insistat să achite ea cazare, pentru că probabil se simțea puțin responsabilă de încurcătură. A fost un gest de generozitate tipic indoneziană, care a șters parțial cu buretele birocrația de care m-am lovit mai devreme. Cel puțin camera era curată, aveam AC și apă caldă. Menționez că în acea seară, pentru a îndeplini procedurile, am fost însoțiși de un verișor de-al ei, pentru că nu se cade ca o femeie și un bărbat să umble singuri pe același scuter, decât dacă sunt căsătoriți sau înrudiți.
Restul excursiei urma să mi-l petrec pe malul oceanului, asta dacă nu interveneau schimbări în plan, dar cu o pauză în Banda Aceh, un loc controversat din Indonezia. Îmi era dor de căldură, de apă sărată și snorkeling. De 2 săptămâni, de când pornisem în călătoria din jumătatea nordică a Sumatrei, am trecut doar prin locuri în care era cald doar ziua, iar asta dacă nu ploua.
Găsiți locația obiectivelor de mai sus pe harta cu punctele de interes din Sumatra.
Atenţie SUMATRA! Am pus cap la cap locurile prin care am trecut, cu linkuri spre articolele din blog corespondente:
Playlist filme SUMATRA
The post Tărâmul Gayo: cafeaua arabica din Sumatra și birocrația din Bireuen appeared first on PlecațiDeparte.ro.
